Sa (mai) citim și Biblia?

E clar că titlul prezentării care urmează este provocator; nu atât datorită semnului de punctuație de la finalul său, ci din conținutul pe care formularea însăși îl transmite. Ca să fiu sincer, ar fi trebuit să sune cam așa: „Mai merită să citești azi?”, și de aici, „Biblia mai e o carte de citit?”. Intenția mea în rândurile următoare nu este aceea de a fi prea polemic, nici măcar de a face o reflexie asupra contextului existențial în care ne mișcăm vizavi de Biblie noi, oameni (precizez, nu doar creștini sau catolici) ai acestui moment istoric, ci mai degrabă e o modestă tentativă – dacă-mi pot permite – de provocare a ceea ce ne definește cel mai mult ca oameni: o provocare la a gândi, cu directă și fundamentală referință la ceea ce definește această caracteristică umană, anume la ceea ce e (dia)logic, la cuvânt. Dacă gândirea e activă, conștient de activă, atunci tot ce înseamnă necesitate de a intra în contact cu acea realitate numită de oameni „cuvânt” își capătă consistența. Iar din momentul când cuvântul, profan vorbind încă – cuvântul rostit sau citit – atinge cu adevărat scopul „venirii sale în existență” – anume acela de a transmite ceva (un res, în sensul clasic al acestui termen) – ei bine, acest cuvânt poate crea1 , îl poate face pe om să fie ceea ce este. Omul fără cuvânt își trădează, limitează, micșorează identitatea.

 

1. „Nu este bine ca omul să fie singur; […printre animale] omul nu a găsit un ajutor care să fie asemenea lui!” (Gen 2,18.20)

În mod normal, textul pe care l-am luat ca titlu pentru acest prim punct este analizat cu referinţă la tot ceea ce înseamnă discurs asupra căsătoriei. Nu aș vrea să dau o interpretare prea progresistă sau forțat sociologică, însă cred că (amintind acest text din prima carte a Bibliei, acea carte care trasează motivele meta istorice ale creației universului și, deci, ale omului) nu exagerez dacă afirm că același text, de fapt, în contextul său are o intenționalitate mult mai profundă decât aceea de a fundamenta și teologic ceea ce presupune căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Și mă explic: ar fi prea puțin, deci reductiv, să vedem acest text cu referință doar la căsătorie pentru că, de fapt, acel „nu e bine ca omul să fie singur” atinge umanitatea omului nu doar în deschidera sa specifică spre celălalt în căsătorie, ci definește identitatea profundă a „faptului de a fi om”, dincolo de diferenţierea sexuală. Mai ales că suntem, conform unor ipoteze de interpretare a fragmentului nostru (ipoteze nu chiar „rupte” din context), înaintea creației propriu-zise a femeii, luată ca individ separat. Nu intru în polemica legată de androginul primordial, ci vreau să subliniez doar faptul că omul, încă din momentul existenței sale, se poate defini ca unul incapabil să fie/să existe de unul singur. M. Buber spune că „dacă omul nu are un „tu” în fața ochilor săi, nu reușește să-și dea seama nici măcar că există”. Dimensiunea relațională a omului este esențială, conaturală „faptului de a fi om”. Orice altă nuanță care vrea să fie altoită, indusă omului este străină de el: omul nu găsește printre animale un ajutor asemenea lui. Precizez aici că, în contextul Gen 2,19 șu, termenul ebraic „`ëzer” nu are doar nuanța de „ajutor la nevoie”, adică „ocazional”, ci definește necesitatea ontologică – deci permanentă – a omului: omul poate fi ajutat în mod real să fie om doar de un alt om. Și lucrul acesta pentru simplul fapt că doar omul comunică, transmite pe aceeași lungime de undă cu omul: celelalte realități nu reușesc să se sintonizeze cu lungimile de undă ale omului fără ca să creeze bruiaje sau să transmită mesaje ambigue!

În sinteză, omul are nevoie de comunicare pentru a fi ceea ce este 3. Iar forma cea mai răspândită de comunicare este aceea bazată pe cuvinte. Cuvântul are acea capacitate de a alunga singurătatea în care omul adesea (de)cade. Lipsa cuvântului îl aduce pe om în situația dinaintea acelui „nu e bine/frumos ca omul să fie singur!”.

 

2. „Să nu-ți faci niciun chip cioplit, nici imagine […]!” (Ex 20,4)

Aduc în atenție un alt text care, făcând parte din Codul Alianței (Ex 19-22; cf. și Lev 26), a fost considerat mereu – ce-i drept, corect – prin prisma interdicției stipulate de Decalog, interdicție referitoare la politeism și/sau idolatrie. E clar că acel context se referă în mod imediat la această chestiune. O întrebare de nu mică importanță ar putea fi aceasta: „Dar de ce legislatorul interzice folosirea imaginilor? Oare doar pentru a evita «limitarea» Dumnezeului de necuprins (cf. 1Rg 8,27), inaccesibil și, deci, imposibil de «imaginat», deci de «făcut imagine?»”. Cu siguranță și acest lucru. Dar probabil că interdicția aceasta se fundamentează și se bazează pe concepția biblică potrivit căreia „Dumnezeul lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat” (Dt 4,35.39; cf. 1Rg 18,39; Ps 115,4-7) este un Dumnezeu care vorbește4 , care se relaționează prin cuvânt, iar cuvântul său este creator: „Dumnezeu a zis: să fie […] și așa a fost” (cf. Gen 1; Ps 33; Sir 42,15), adică „este”. Dumnezeul biblic este cuvânt5 , adică în mod ontologic este comunicare, este Cuvântul (cf. In 1,1) care continuă se creeze în istoria oamenilor respect deplin libertatea acestora din urmă6. Ba mai mult, Dumnezeu evită să se facă văzut căci „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu și să rămână în viață”! (Gen 32,30).

Poate ar fi util să precizăm în acest moment faptul că – ciudat poate! – aceeași Biblie afirmă că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26-27). Poate părea o contradicție între faptul că Dumnezeu „își permite” să-l facă pe om după imaginea sa, însă îi interzice omului să își facă o imagine care să-i fie Dumnezeu. În realitate, termenii sunt diferiți în Biblia ebraică: în cazul lui Dumnezeu avem „celem” și „d ümût”, „chip/imagine și asemănare”, pe când în cazul omului făuritor de idoli avem termenul „Tümûnâ”. Diferența este consistentă: dacă în primul caz avem de a face cu o identitate profundă cu caracteristică de potențialitate (deci deschisă,
activă) între Dumnezeu și „imaginea sa”, cea creată de om este statică, limitativă.

Pe baza acestor precizări, orice chip pe care omul îl făurește, chiar dacă are un impact momentan aparent mai mare asupra capacității de înțelegere a omului, în realitate nu îl tensionează, nu îl activează, ci îl limitează, îl blochează. Așadar, putem spune că orice imagine generată de om este mortiferă! De aici se înțelege de ce Dumnezeu privilegiază comunicarea logică, sau verbală, adică prin cuvânt, celei imaginare, adică prin imagine. Pe de altă parte, în ciuda interdicției oricărei imagini, să nu uităm că totuși aceeași Biblie relatează existența diferitelor „întruchipări” ale prezenței Domnului: norul, tunetele și fulgerele, cortul mărturiei sau al întâlnirii, arca și mai apoi templul unde se făcea prezent Domnul. Însă toate aceste semne ale prezenței erau „acceptate” tocmai pentru a da posibilitatea ca Domnul să vorbească cu poporul său: în Cortul Mărturiei Moise vorbea cu Dumnezeu față către față (cf. Ex 33,11); Solomon a ridicat Templul pentru ca orice israelit să poată merge acolo să înalțe Domnului rugăciuni în diferite ocazii ale vieții (1Rg 8,30-44), iar Domnul să le asculte.

Se înțelege de aici că omul poate să comunice cu Dumnezeu, este „capax Dei”, tocmai datorită asemănării profunde (nu absolute) care există între ei. Ei bine, Biblia nu este altceva decât o colecție a ceea ce Dumnezeu a vorbit oamenilor în diferite timpuri și circumstanțe. Mai mult, Dumnezeu a „inventat” Biblia pentru oameni. Biblia un monument poliform făcut din cuvinte ale lui Dumnezeu care, ca orice operă de artă, trebuie descifrată, înțeleasă. Dar, de ce totuși este atât de dificilă lectura Bibliei, a Cuvântului?7.

 

3. „Iată, vin zile când […] vor merge « hai-hui» de la nord la est să caute un cuvânt al lui Dumnezeu, dar nu-l vor găsi” (Am 8,11-12)

Datorită asemănării profunde dintre om și Dumnzeu, indiferent de gradul de recunoaștere a acesteia, omul este într-o permanentă căutare: pur și simplu nu poate sta locului. Când se oprește, încetează a mai fi om. Acum, același om poate să caute ceea ce este connatural lui – și în acest caz își perfecționează din ce în ce ai mult asemănarea sa cu Dumnezeu – sau poate să-și fixeze alte scopuri care să-i orienteze viața și, implicit, să-i condiționeze identitatea.

E banal să zic că suntem într-o perioadă istorică unde se aleargă, unde toți alergăm de cele mai multe ori fără să știm exact dacă alergăm spre o țintă, axiologic vorbind, care merită. Totuși alergăm. Ori, această alergare aduce cu sine cel puțin două lucruri care apoi rezultă a fi nocive omului, identității sale.

1. Pe de o parte alergatul atrage în mod automat dorința de repaus, dorința de comoditate; iar această comoditate se răsfrânge și asupra activității dialogice, asupra comunicării. Cu alte cuvinte, dorința de imagini care se alternează rapid în fața ochilor fără să lase spațiu de reflexie (deci de aprofundare logică) e un semnal al unei oboseli antropologice care nu trebuie neglijată sau tratată cu indiferență, sau mai rău, cu superficialitate sau nepăsare. Profetul Amos activează într-o perioadă de mare prosperitate a Samariei și, în general, a Israelului8, perioadă în care își fac spațiu din ce în ce mai mult, până la a abunda, și imaginile idolatrice. Același profet pomenește de multe activități comerciale; iar la un moment dat vorbește printre rânduri de „stresul comercianților” care sunt cu gândul numai la activitatea lor productivă. Așa sună textul din Am 5,6:

„Când va trece luna nouă ca să vindem grâul şi Sabatul ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul şi să strâmbăm cumpăna ca să înşelăm? Apoi vom cumpăra pe cei nevoiaşi pe argint şi pe sărac pe o pereche de sandale şi vom vinde pleava în loc de grâu”.

Nimic nou sub soare, am putea spune citind acest text din Amos. În capitolul 2, același profet vorbește de unele practici idolatre pe care israeliții le înfăptuiau fără niciun scrupul (Am 2,4.6-8). Cu alte cuvinte, era o perioadă de bunăstare economică, situație care a dus la abandonarea legii, a celor 10 cuvinte (Am 2,4). Nici măcar sărbătorile nu mai erau trăite în liniște: chiar și atunci mintea alerga, gândea la cum sau ce să se „vândă”. Stress, tot mai mult stress, am zice noi azi!

2. În al doilea rând, fuga aceasta îl provoacă pe om să facă alegeri pripite, de cele mai multe ori neconforme cu identitatea sa. Ori aceste alegeri nu fac altceva decât să-l secătuiască încet-încet
pe om, să-l transforme într-un „dez-orientat”, adică în cineva care a pierdut orientul, soarele, punctul
de referință în mentalitatea orientală (am zice noi „nordul”). Ei bine, când omul este dezorientat,
atunci, cum spune profetul, umblă „hai-hui”9
de la nord la sud, adică pierde chiar și simțul
contrariilor (inclusiv în plan moral), pierde orice criteriu de discernământ.

 

4. „În acele zile, cuvântul lui Dumnezeu era rar” (1Sam 3,1)

Cartea lui Amos anunță o pedeapsă interesantă, unică în toată Biblia, pe care Dumnezeu o va trimite asupra Israelului corupt, dezorientat:

„Vor veni zile în care voi trimite foame și sete pe pământ, dar nu foame de pâine și sete de apă, ci foame și sete de cuvântul lui Dumnezeu […] îl vor căuta, dar nu-l vor găsi” (Am 8,11-12).

Pentru cartea lui Amos, această pedeapsă este cea mai mare posibilă pe care Dumnezeu
putea să o aplice poporului său; chiar mai mare decât pedepsele despre care vorbește în capitolele
precedente. Se pare că o astfel de pedeapsă se verificase și pe timpul judecătorilor, timp în care, să
nu uităm, se alternau perioadele de fidelitate cu cele de infidelitate și, implicit, cele mai liniștite cu
cele de suferință ale poporului. Se ajunsese la a nu mai putea beneficia de punctul de referință prin
excelență, de cuvântul lui Dumnezeu „făclie pentru pașii mei” (Ps 118,105).
Au fost perioade în istorie când accesul la acest cuvânt al lui Dumnezeu a fost restricționat.
Nu mă refer doar la ceea ce s-a numit „obscurantismul Bisericii”. E de ajuns să ne gândim și la perioadele
de dezinteres cât privește accesul la textele sacre. Se știe însă că „mărul interzis este cel mai
râvnit”! Îmi permit să amintesc aici un exemplu din perioada de dinainte de 1989, când știm cât de
mare era foamea după acest Cuvânt și cât de puțin putea fi satisfăcută . Este vorba de mărturia unei
persoane care spunea că scria pe colțuri de ziar fraze din Biblie pe care le auzea la slujbe pentru a le
avea la dispoziție acasă. Sau, mai recent, mărturia doamnei Ri Hyon-ok din Coreea de Nord care, la

Dincolo de aceste mărturii, nu este exagerat să se afirme că foame după cuvântul lui
Dumnezeu a existat și există mereu iar azi accesul la textul sacru este mult mai mare. Însă nu rareori
se verifică un dezinteres larg cât privește frecventarea asiduă, conștientă și responsabilă a Bibliei.
Oare pentru că atenția oamenilor de azi este altundeva, ceva similar la ceea ce sugera profetul
Amos? Dar la urma urmelor, de ce să citim Biblia?
5. „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi utilă […] pentru ca omul lui Dumnezeu
să fie desăvârșit, pe deplin pregătit” (1Tim 3,16)
Am început aceste rânduri prin a sublinia dimensiunea ontologic-relațională a omului: omul,
dacă vrea să fie mereu om, depinde de Cuvânt. Și este vorba de un cuvânt autentic, ecou a ceea ce
omul este în integralitatea sa, adică oglindire autentică a identității sale: „Dați de pomană cele din
interior și, iată, toate vor fi curate pentru voi” (Lc 11,41).
În acest paragraf aș dori să menționez și dificultățile legate de contactul cu textul sacru al
Bibliei și anume: că au fost scrise acum foarte mulți ani; că au fost scrise într-un context istoric
foarte diferit de cel al nostru, unor oameni cu o mentalitate mult diferită de cea a noastră; că
„modurile de a vorbi” sunt prea îndepărtate de cele ale noastre etc. Sunt toate argumente reale, însă
mistifică textul sacru. De cele mai multe ori se uită că „Biblia a fost scrisă după chipul și
asemănarea omului” și că slaba capacitate de înțelegere a mesajului biblic ține de o concepție prea
puțin „incarnaționistă”, ba chiar strict sacrală – cvasi misterică – a Bibliei, concepție care tinde să
facă din Biblie un text inaccesibil oricui, aproape esoteric și/sau elitist11
.
Însă, dacă citim (și acesta este primul și fundamentalul pas de făcut) textul sacru, trebuie să
recunoaștem că experiențele narate acolo – dincolo de evidentele și normalele condiționări
temporale – respectă și reflectă cu destul de multă acuratețe acel modus vivendi al omului din toate
timpurile. Căci, în fond, multe atitudini noi în acest mod de a trăi al omului nu există.
6. Așadar, de ce să (mai) citim (și) Biblia?
Răspund sec: pentru a învăța să fim oameni12. Dar e absolut necesar să recurgem la Biblie?

10 Mărturie adusă la cunoștința opiniei publice internaționale de mons. Vincenzo Paglia și redată de agenția catolică de
știri Zenit.org la pagina: http://www.zenit.org/article-19101?l=italian.
11 Cf. L. ALONSO-SCHÖKEL, Lezioni sulla Bibbia, Piemme 1996, 19-22.
12 Cf. Gaudium et Spes 40 și 45: „Biserica crede că poate să contribuie mult să facă mai umană familia umană. Cuvântul
lui Dumnezeu este punctul de sprijin al vieții umane, bucuria sufletului, plinătatea aspirațiilor lor”.
7
Nu sunt bune și (celel)alte cărți? Ba da, toate pot avea ceva din semina veritatis și de peste tot se
poate lua ceea ce este bun/frumos (cf. 1Tes 5,21), însă niciun text în afară de Biblie nu se poate
bucura de a avea o forță creatoare atât de mare cum o are Biblia datorită faptului că este nu doar un
cuvânt uman (ceea ce nu ar fi puțin), ci este Cuvântul lui Dumnezeu, acela care cunoaște „faptul de
a fi om” cum nimeni nu-l cunoaște (cf. Ps 139 (138) și, cunoscându-l atât de bine pe om, știe ce
trebuie să-i spună. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere: el judecă sentimentele și
gândurile inimii […] toate rămân goale în ochii lui” (Evr 4,12-13). Istoria a dovedit și dovedește
încă la ce înălțimi – uman și cultural vorbind – au ajuns cei care au apelat la Biblie pentru a-și trăi și
realiza (desăvârși) propria umanitate. Sigur, înțelegând-o și interpretând-o conform cu spiritul ei
vivificator, nu în mod simplist după litera care ucide (2Cor 3,6): conform cu acel duh care suflă
unde vrea (In 3,8) dând viață.
Iar pentru a o înțelege, primul pas este a o cunoaște. Nu e necesar ca toți să aibă studii de
specialitate pentru a înțelege limbajul Bibliei, însă e necesar să fie citită frecvent, asiduu și cu
atenție: atunci se va putea vedea că nu e chiar atât de încâlcită și că Biblia (mai) are (încă) multe de
spus (chiar și) oamenilor din timpul nostru. Aici stă forța acestei cărți. Cine spune că nu e adevărat,
acela afirmă indirect că o citește ca pe un oarecare roman, fără a se lăsa implicat în text; sau, mai
rău, nu o cunoaște deloc. Și, din păcate, nu sunt puțini cei care nu cunosc aproape deloc textul
sacru
13. Așadar, lansez și eu invitația pe care Isus o făcea contemporanilor săi care, ne(re)cunoscându-l
ca și Cuvânt al Tatălui, cauta să-l îndepărteze, să-l elimine. Le spunea: „Cercetați
Scripturile” (In 5,39). Sau, e semnificativ faptul că, atunci cânt Isus este încercat cu privire la
înviere (și de remarcat: adversarii se folosesc de un exemplu matrimonial), Isus replică: „Nu sunteți
voi oare în eroare de vreme ce nu cunoașteți Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu?”.
Așadar, (să) mai citim (și) Biblia? Pentru a da un răspuns la această întrebare, poate e util să
amintim ceea ce spunea bătrânul Platon:
„[asupra] acestui fel de întrebări e sau cu neputință sau foarte greu să cunoaștem adevărul limpede
în viața de aici. Totuși, ar fi slab și de nimic un om dacă nu și-ar da toate silințele în cercetări asupra
celor ce se spun în această privință, dacă s-ar arăta ostenit prea degrabă în căutarea adevărului și ar

13 În acest sens, noile secte ne dau mult de gândit și lansează o invitație la un examen serios de conștiință. Amintesc de
neo-protestanții care atrag persoane prin simplul fapt că propun o viață conformă cu ceea ce spune Biblia (care trebuie
cunoscută și, deci, citită), de parcă Biserica ar spune altceva. Ca să nu mai spunem de pericolul (mă refer la nivel social)
pe care îl constituie mișcarea Martorii lui Iehova sau cea a Mormonilor (ca să citez doar două dintre ele) care – atenție! –
își fundamentează doctrina pe textul sacru, interpretat literal și nu de multe ori schimbând – trebuie să recunosc – destul
de inteligent semnificația termenilor luați din textul original (cel ebraic sau cel grec). Dincolo de aceaste chestiuni,
rămâne valabil faptul că noile forme de religiozitate de inspirație biblică impresionează tocmai datorită faptului că fac
referință directă la Textul Sacru, ca și cum ar aduce ceva nou. Poate că e necesar să reflectăm asupra identității noastre
de oameni, de creștini. Intelligenti pauca.
8
părăsi asemenea preocupări. Căci cel puțin un lucru va trebui să urmeze: sau să învățăm de la alții
cum e adevărul, sau să îl găsim noi înșine. Dacă așa ceva nu e cu putință, să ne alegem cea mai
bună și cea mai greu de răsturnat dintre explicațiile omenești și să ne lăsăm purtați de ea ca o luntre
cu care să străbatem prin furtunile vieții de aici; bineînțeles, aceasta în cazul când nu vom putea
străbate valurile vieții mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic având o
călăuză o cugetare divină!”14
.
Ei bine, Biblia nu e altceva decât acel ghid sigur – cugetare divină pusă nouă la dispoziție
pentru a trece cu luntrea prin marea acestei vieți. Merită, aici, amintită sugestia pe care o dădea papa
Grigore cel Mare unui prieten de-al său, Teodor, medic la Constantinopol:
„Ce este Scriptura dacă nu o scrisoare pe care Dumnezeu cel Atotputernic a trimis-o creaturii sale?
[…] dedică-te studiului, te rog, și meditează în fiecare zi asupra cuvintelor Creatoruli Tău: învață să
cunoști inima lui Dumnezeu din cuvintele sale”15.
Dar, dincolo de aceste încurajări – care rămân totuși omenești – nu trebuie uitat ceea ce
însăși Biblia afirmă despre forța intrinsecă a cuvântului lui Dumnezeu:
„Căci șa cum ploaia şi zăpada se coboară din cer şi nu se mai întorc înapoi fără să ude pământul şi
să-l facă să rodească şi să odrăslească, pentru a da sămânţă sămănătorului şi pâine celui care
mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu care iese din gura mea nu se întoarce la mine fără rod” (Is 55,10-11).
De asemenea,
„Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie
că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum. Pământul produce de la
sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic” (Mc 4,26-28),
ținând cont că aceeași imagine a săminței este amplu folosită în același capitol pentru a exemplifica
diferitele terenuri asupra cărora este „împrăștiată” sămânța cuvântului lui Dumnezeu și care aduc
rod, chiar dacă în diferite proporții. Rămâne valid însă faptul că sămânța are capacitate generativă.
Este atribuită lui Origene ideea legată de insistența asupra citirii, cunoașterii Bibliei, chiar dacă, pe
moment, nu se înțeleg toate nuanțele. Cuvântul lui Dumnezeu fiind „viu și plin de putere” (cf. Evr
4), are puterea intrinsecă de a produce efectele de creștere. Cât privește înțelegerea acestui cuvânt și
a roadelor sale, rămâne valabilă axioma sf. Grigore cel Mare: „divina eloquia cum legente
crescunt”16!

Pr. Eduard Patrașcu
Articol publicat în Analele Universității „Al.I. Cuza, 2009

 


1 V. MANNUCCI, Bibbia come parola di Dio, Queriniana 200418, 18.

2 Cf. Eu și tu, Humanitas 1992, 30-31 (et passim) .
3 Cf. M. HEIDEGGER, In cammino verso il linguaggio, Mursia 1973, 189.
4 Pe această temă, se poate consulta amplul tratat al lui J.L. SICRE, Profetismo in Israele, Borla 19963.

5 De remarcat faptul că verbul „´ämar” („a vorbi”) este verbul cel mai folosit în tot VT: apare de 5282 de ori și în
majoritatea cazurilor îl are ca subiect pe Dumnezeu. Poate e interesant să precizăm în contextul nostru că după acest
verb, următorul verb mai folosit e „a fi”. Cred că e deosebit de sugestivă această simplă statistică. Pentru detalii legate
de aceste verbe, a se consulta, pentru VT, E. JENNI – C. WESTERMANN, Theological Lexicon of the Old Testament, I,
Hendrickson Publishers 20042
, termenii „´ämar” și „häyâ” și pentru NT, H. BALZ – G. SCHNEIDER, Dizionario Esegetico
del Nuovo Testamento, Paideia 20043
, verbele „lego” și „eimi”.
6 Cf. L. ALONSO SCHÖKEL – J.L SICRE DIAZ, I Profeti, Borla 1996 3, 17.

14 Platon, Fedon, 82, c-d, în Dialoguri, IRI 1998 (sublinierea noastră).
15 GRIGORE CEL MARE, Epistolae., IV,31 (PL 77,706 A-B).
16 IDEM, In Hiezechielem, I,VII,8 șu (trad.: „cuvintele dumnezeiești cresc împreună cu cel care le citește”).